La inceputul anului (a se intelege 2010) eram in cautare de un catelus de talie mica mica (mai am un ciobanesc german care a ramas la parinti). Imi doream tare mult un bishonel maltez sau un shi-tzu; cu toate ca sunt destul de scumpei, reusisem sa strang banutii necesari.
Intr-una din zilele mele de cautari peste cautari, primesc un telefon de la o vecina cu o simpla intrebare: “Nu vrei un puiut de catelus? E tare mic”. Mi se spusese ca, la un cabinet veterinar din zona, este o puiuta calcata de masina sau batuta cu bestialitate.
Reactia mea nu a fost una de laudat; am zis clar nu! Ca nu am nevoie de un caine bolnav, nu am timpul si situatia financiara necesara. S-a insistat f mult pe tema asta :”Du-te macar sa o vezi!” (stiind ca daca as vedea-o mi s-ar face mila)
Si intr-adevar asa a fost! In 2-3 zile, m-am oprit la cabinet si am intrebat de puiuta. Era mititica, in jur de 6 luni, un metis de bishonel/shih-tzu, cu ochisorii ca 2 perle negre si nasucul ca un nasturel. Nu ma mai dezlipeam de ea…si nici ea de mine!
Am intrat in discutii cu doctorul veterinar de acolo, sa-mi explice pe indelete care este situatia.
Fetita fusese ori lovita de masina ori lovita cu o lopata ceva pe spate, si lasa-ta intr-o carpa pe scarile cabinetului, in acel ger cumplit. Avea ruptura de bazin si coloana fracturata. Se tara cu piciorusele din spate. Dl doctor mi a spus ca 75% se va face bine, binentele cu operatiile de rigoare, insa nu va mai alerga/topai/juca ca si un caine normal. Mi-a spus sa ma gandesc f bine pt ca echivaleaza cu cresterea unui copil cu handicap locomotoriu.
Am dat sa plec si, nici acum nu mi o pot scoate din minte cum se tara dupa mine spre iesire.
M-am hotarat sa o iau chiar daca nu se va recupera 100% (nimic nu era sigur – poate nu-si mai revenea deloc). I-am facut radiografii, pt a vedea domnii vet. ce si cum. A avut un noroc fantastic! : daca coloana era rupta cu o vertebra mai sus ramanea paralizata de picioarele din spate. Dar asa, “doar” i-am taiat codita (isi facea nevoiele pe ea – nu o mai simtea/era rupta).
Tot chinul, si pt ea si pt mine ( nu o puteam scoate afara pt ca nu putea mergea si oricum nu era obisnuita sa ceara), a durat in jur la 2-3 luni.
Si-a revenit enorm de repede (poate si din cauza ca i-am oferit toata dragostea de care avea nevoie), alearga mai ceva ca un caine sanatos de nici nu poti tine pasul cu ea, tzopaie in voie si are o pofta nebuna de viata…de chiar te oboseste.
In incheiere, va spun doar ca am o dulceata de fetita, iubitoare pe cat se poate si care ma face sa-mi tot doresc sa ajung mult mai repede acasa – doar pentru a vedea-o cat se bucura sa ma vada iarasi langa ea!
Asa ca, OAMENI BUNI, adoptati! ADOPTATI si cu caine bolnav si lovit de soarta pentru ca tocmai acela VA VA DA INAPOI INZECIT!
Chiar daca nu v-ar recompensa material (cu toate ca daca ar putea ar face-o) ci doar cu FOARTA MULTA MULTA DRAGOSTE!
(poveste luata de pe un site).
Trimite mesajÎnapoiNu poți trimite un mesaj fără conținut!Nu este permisă folosirea de cod HTML in mesaje.Mesajul nu a fost trimis din motive de securitate. Va rugam sa ne contactati prin email pe adresa office@sunphoto.roMesajul nu a fost trimis din motive de posibil spam. Va rugam sa ne contactati prin email pe adresa office@sunphoto.roMesajul nu a fost trimis din motive de posibil spam. Ati trimis prea multe mesaje in ultimul timp.A apărut o eroare în timpul trimiterii mesajului. Vă rog încercați din nou.Mesajul a fost trimis.
